scris de Mihai Risnoveanu

Arta din ziua de azi pare a se folosi de o sumedenie de materiale pentru a se exprima, si chiar se poate lipsi de oarice material concret. Cu toate acestea, exista o substanta in folosinta inca de la aparitia a ceea ce numim arta, in zilele cand stramosii nostri traitori in pestera au inceout sa-si lase amprenta spirituala asupra lumii. Este vorba de praf, pamant, tarana, huma. “Artistul” neolitic si-a imprimat gandul in materie pentru prima data prin folosirea carbunelui si a diferitelor feluri de praf, preferabil cele rosietice. Rezultatele sunt extraordinare chiar si in ziua de azi, dupa mii si mii de ani, si s-au nascut din una dintre cele mai de baza materiale la indemana omului, un “ceva” care zace la toate colturile si oriunde altundeva ne uitam.

Praful in sine nu este foarte versatil si, cu siguranta, stramosii nostri si-au dat seama de aceasta. Rezultatul direct al observatiilor lor a fost ca au inceput sa amestece praful si pamantul cu grasimi animale, pentru a le face sa stea pe peretii pesterilor ceva mai multa vreme. Zece mii de ani este o perioada destul de mare de vreme, si mi-as dori ca multe alte lucrari de arta sa supravietuiasca macar de o suta de ori mai putin. Dar, vedeti dumneavoastra, in ziua de azi nu se mai fac lucruri durabile…

Cu toate acestea, nu ne aflam aici pentru a vorbi despre cat de mult dureaza lucrurile in timp, ci pentru a ne da cu parerea despre cum sunt facute lucrurile si din ce sunt facute. Dupa cum am vazut, a face arta cu ajutorul prafului nu este nimic nou. Inafara de picturile rupestre, praful (sau mai degraba pigmenti speciali obtinuti din soluri speciale) a fost folosit in producerea de vopsele din vremurile vechilor egipteni incoace, de catre popoare din toate colturile lumii. Vom sari peste milenii, deci, si ne vom uita la cum a fost folosit praful in sine in crearea de lucrari de arta contemporana. Nu ne referim la tempera, uleiuri sau guase facute cu pigmenti proveniti din soluri aparte, ci vom voprbi despre praful-praf, acel praf care ti se pune pe haine daca te impiedici si cazi pe trotuar, praful care se lipeste de pantofi si care e maturat de maturatori cu maturoaiele lor cele mari si cu aspiratoare mecanizate si alte unelte de curatat strazile.

Sunt cativa artisti contemporani care si-au lasat amprenta in praf in trecutul foarte recent: Si voi mentiona doar pe Vik Muniz, Allison Cortson, Mona Vatamanu si Florin Tudor, Zhang Huan. L-am putea mentiona si pe marele Antoni Tapies, precum si pe cativa exponenti ai Poverismului, dar aceasta nu ar face altceva decat sa aduca o alta dimensiune discutiei de fata. Arta cu praf despre care vreau sa va spun este o arta care este intr-adevar conectata cu lumea. Acestei scurte dar nu mai putin ilustre liste il putem adauga pe Nicolae Comanescu, pictorul realitatilor romanesti deconectate.

Dar care este numitorul comun al acestor foarte diferiti artisti: Muniz, Cortson, Floe/Vatamanu, Zhang si Comanescu? Va voi spune tot eu. Numitorul comun este un material de care s-au folosit, un material care are particularitatea de a fi praful si cenusa poporului. Si, fie ca ne place sa nu, praful este personal si ne reprezenta. Lasati-ma sa va explic…

Nu conteaza daca vorbim despre cladiri sau oameni; praful dimprejurul lor este facut, intr-o masura mai mica sau mai mare, din mici particule ale corpurilor lor, particule care au murit si au cazut. In cazul cladirilor, praful lor este format din mici bucatele cazute, in urma frictiunii sau impacturilor, din buildings, din caramizi si ziduri de ciment, dar si din particule aduse din afara lor de catre oamenii care le trec pragul.

In cazul oamenilor, praful lor – din casele sau locurile lor de munca – vine tot din caramizi si ciment, dar si din particule provenind din carti, pantofi, haine si asa mai departe. Si, of course, din particule moarte de piele si par. Deci, praful casei mele ma reprezinta trupeste. Daca cineva ar fi intr-atat de curios incat sa analizeze aceste lucruri la microscop, ar putea spune ce fel de obiecte am prin casa, daca imi place sa port bumbac sau matase, sau chiar daca covoarele mele sunt vechi, si daca am multe carti de o varsta venerabila, si tot asa.

Aceasta a fost ideea pusa in practica de Vik Muniz in marea sa expozitie de la Muzeul Whitney din Statele Unite (2001); acesta este si conceptul din spatele portretelor facute de Allison Cortson.

Muniz, in expozitia “Things Themselves: Pictures of Dust” s-a gandit sa se foloseasca de praful adunat de-a lungul mai multor luni de oamenii de servici ai muzeului. Uitandu-se cu atentie prin mizeria adunata si alegand cu grija, a folosit materialul rezultat la fel cum alti artisti folosesc vopsea si cerneala, pentru a aduce la lumina forme si culori. Bineinteles, efectul obinut a fost acela de fotografie alb/negru: praful pur si simplu nu are o bogatie cromatica.

Muniz, un artist brazilian care traieste in America, este faimos pentru picturile facute din materiale neortodoxe, cum ar fi gelatina sau gemul. Despre experienta sa cu praf, a declarat: “Era praf de la primul etaj care era intunecat la culoare si unsuros. La etajul superiort, se gasea un praf mai deschis la culoare, dar a fost cea mai greu de prelucrat substanta cu care am lucrat vreodata: chestia aia e scarboasa. Praful e facut din particule de par si piele. Cred ca oamenii se scarpina in cap destul de mult cand merg la muzeu; materia respectiva se amesteca cu praful provenind din lucrarile in sine. Asta este cea mai puternica legatura dintre vizitatori si lucrarile din muzeu”. (din New York Times Magazine, 11 februarie 2001).

Deci, astfel si prin urmare: lucrarile lui Muniz sunt un “portret” al muzeului,dar si un portret al vizitatorilor. Mai multe despre Vik Muniz la www.vikmuniz.net

Allison Cortson, o artista din America, are un punct de vedere usor diferit. Cortson nu s-a concentrat asupra prafului din institutii publice, ci asupra aceluia din spatii personale, apartamente si case. Portretele naturaliste ale prietenilor si cunostintelor ei sunt completate de reprezentarea spatiului in care acesti oameni traiesc, iar acest este pictat cu ajutorul prafului lor specific. Ce portrete pot fi mai adevarate de atat! Putem vedea oamenii, putem sa le cautam si sa le vedem spiritul in aceste imagini. In plus, putem sa privim la discretie si moleculele vietii lor, derivate (cel putin in parte) din subiectii tabloului. Mai mult Allison Cortson aici: www.thehappylion.com/index.php?artist=cortson&view=list

Pentru a aduce o dimensiune spirituala scurtei noastre istorii a prafului in arta contemporana, l-am mentionat mai devreme pe Zhang Huan. Zhang nu lucreaza cu praf, strict vorbind. Lucreaza cu cenusa, dar cred ca trebuie sa-l includem in acesta mica istorie a prafului artistic. Materia prima a lui Zhang Huan este cenusa lasata de betigasele parfumate care se ard in rugaciunile traditionale budiste in templele din Shanghai. Cenusa nu reprezinta subiectii artei la fel de bine precum o face praful din muzee si case, dar provenind din temple, cenusa reprezinta sperantele si aspiratiile suplicantilor.

Daca ne-am da in vant dupa fraze pompoase, am putea spune ca avem de-a face cu o metafora a sperantelor si rugaciunilor umanitatii – dar nu vom spune asa ceva, pentru ca intamplarea face sa nu ne placa deloc cuvantarile pline de metafore. Cea mai recenta expozitie a lui Zhang Huan a avut loc in octombrie-noiembrie 2007, la galeria Haunch of Venison din Londra. Aici, artistul a expus pictura (facuta cu vopsea-praf) si sculptura facuta din cenusa compactata. Expozitia a fost transferata la Haunch of Venison Berlin, unde noutatea este adusa de un Buddha de patru metri, facut tot din cenusa compactata. (detalii aici: www.haunchofvenison.com/en/#page=berlin.current.zhang_huan)

Aceasta dimensiune spirituala a artei mi-a adus aminte de o lucrare/interventie/performance a artistilor romani Mona Vatamanu si Florin Tudor, care, intamplator, sunt fosti colegi de grup artistic cu Nicolae, in grupul Rostopasca care a fost cel mai cel mai grup in arta romaneasca a anilor 1998-2000.

Biserica manastirii Schitul Maicilor din Bucuresti este o cladire care, in anul 1982, a fost literalmente aburcata pe sine si mutata vreo doua sute de metri mai la vale pentru a face loc pentru un corp de blocuri de apartamente socialiste. In 2006, Mona si Florin au mers in locul unde se afla biserica acum si au cules un morman de praf. Acest praf a fost apoi dus in locul unde se afla odata constructia. Astfel, intr-un mod simbolic dar si la modul fizic, vechea biserica si-a regasit vechiul loc in lume. Am putea spune ca cei doi artisti au incercat sa repare prin aceasta actiune o nedreptate istorica, si anume demolarea unei bune parti a Bucurestiului vechi pentru a face loc Casei Poporului, actualul Palat al Parlamentului. Mai multe despre Mona si Florin la www.monavatamanuflorintudor.ro

Si acum, scumpi prieteni, putem incepe sa vorbim despre al nostru Nicolae Comanescu, pictorul al carui proiect nou-nout il veti vedea in cele ce urmeaza.

Chiar de cand l-am cunoscut, Nicolae a fost genul de om gata oricand sa stea la bancuri, dar si gata sa execute un spit in posteriorul Stabilimentului cultural. Lucrand impreuna cu colegii sai din Rostopasca, Nicolae a facut exact aceasta: s-a distrat, s-a distrat pe seama aerelor scenei artei contemporane din Romania si – foarte important – -ia provocat pe somnolentii tineri artisti sa treaca la actiune. Sau poate in acele zile, tinerii artisti nu prea faceau mare lucru.

Au trecut de multe zilele in care Nicolae omora, dimpreuna cu colegii Rostopascieni, categoria estietica de “dragut”, si punea casete cu diatribe comune despre tot si despre toate (care fusesera, probabil, atatate si ajutate si de aburii alcoolului). Domnul Comanescu a crescut si ajuns pictor, si un pictor foarte bun chiar. Nicolae e un pictor alert la ciudatenile vietii urbane din Bucuresti (si bunul Dumnezeu stie ca-s multe, multe!), dar si cu foarte sanatos simt al umorului. Noile sale lucrari din seria “Praf 2.0″ continua rationamentul artistic observat in seriile “Wrong Paintings”, “Grand Prix Remix, si “Beach Culture in Bercsenyi”.

In aceste lucrari, lumea este vazuta din perspectiva unei pungi mari, transparente, plina cu bomboane (gusturi si arome diferite, culori de toate felurile, si totul un mare talmes-balmes), sau din aceea a unui generator de aleatoriu: limuzine, fete sexy in mai mult dezbracate, batalii maritime, camioane, catei, blocuri de apartamente… Lucrurile aceste par a nu fi conectate in vreun fel. Dar ele fac parte din aceeasi realitate a hiperactivitatii mediatice care rezulta in barajul informational ce ne pocneste in moalele capului zi de zi.

Sub fatada anarhica de culori crude si masini si trupuri, atentul observator va vedea ca prietenul nostru Nicolae este preocupat de probleme serioase precum ciudata alienare specifica multor locuitori ai marilor aglomeratii urbane. Cel putin, asta vad eu. Dumneavoastra aveti libertatea de a vedea altceva, nu trebuie sa va luati dupa mine.

Seria de lucrari “Praf 2.0″ merge mai departe in a ne prezenta fateta mai intunecata si mai serioasa a lui Nicolae Comanescu. Acest fapt este, cu siguranta, inlesnit de restrangerea paletei cromatice la doar cateva grade de gri-praf. Dar observam si o alta preocupare a artistului. Noile tablouri prezentand imagini din cartierul Berceni vin literalmente din viata lui. As fi intr-atat de indraznet incat sa le compar, in scop, cu scenele din Montmartre ale lui Utrillo. Putem vedea cu totii mediul imediat inconjurator al artistului Comanescu, locurile unde isi petrece o mare parte a timpului sau si de unde se inspira.

Si aceste lucrari sunt adevarate portrete ale Bercenilor, deoarece sunt produse praful specific si neaos al acestui cartier prafuit din prafoasa capitala a Romaniei. Daca a existat vreodata ceva care sa dureze mult mai mult de alte lucruri, atunci acel ceva trebuie ca este praful Bucurestiului. Mult vreme dupa ce orasul se va fi transformat in praf si pulbere (cu voia Domnului intr-un viitor foarte indepartat), se va mai gasi inca praful sau pentru a depune marturie pentru acest mare oras, tot asa precum praful unei biserici stramutate a mers sa planga asupra oaselor fostei sale locuinte pamantesti, ca martor al fostei sale existente.

Bercenii lui Nicolae Comanescu sunt foarte realul cartier Berceni unde puteti ajunge cu Magistrala 2 Metro pana la Piata Sudului, sau cu faimosul tramvai 34 de la Gara de Nord (nu as recomanda ruta asta deoarece v-ar lua o vesnicie sa ajungeti acolo). Blocurile de apartamente arata la fel ca nenumaratele blocuri ridicate de fostii conducatori ai trecutului comunist recent, dar imaginile lor fixate in praf sunt diferite.

Si sunt diferite deoarece praful imaginii le este familiar, e un praf care vine din caramizile si mortarul lor, si din zugraveala cojita si cazuta, si din prafuitele strazi, alei si zone verzi din apropiere. Tristetea metafizica a neiubitelor blocuri de apartamente strabate imaginea fixata in praf mai mult decat dintr-o fotografie. In timp ce o poza pastreaza imaginea (semi)perfecta a cladirii, ea este creata din impresia lasata de lumina pe o suprafata fotosensibila. Iar lumina este intotdeauna curata. Picturile din praf ale lui Comanescu sunt facute din materie primordiala, din ceva ce se trasnforma in namol si noroi cu un minim de ploaie.

Picturile din seria “Praf 2.0″ m-au marcat cu o urma pe atat de nesters precum petele lasate pe jeansii mei gri deschis cand ma grabeam pe jos pe strazile capitalei, in zile de primavara/toamna/iarna. Daca nu ati intalnt acest tip de experienta pana acum, nu ma veti putea intelege pe deplin. Va sugerez sa mergeti si dumneavoastra intr-o mica plimbare pe orice trotuar bucurestean, pe vreme ploioasa. Pentru rezultate optime, incercati o strada de cartier (cu toate ca si Piata Rosseti din buricul targului e la fel de buna), cel mai bine toamna tarziu sau iarna.

Dar am vorbit deja prea mult de praf pe pantofi si pantaloni. Ceea ce mi-ar placea cel mai mult sa fac acum ar fi sa vorbesc despre praful de pe tablouri, sau mai bine de tablourile facute cu praf. Cred ca Nicolae este primul artist roman care a tratat acest mediu subestimat cu respectul pe care il merita. Praful unul din cele mai josnice materiale din lume, a fost elevat la rangul de preocupare artistica. Iubitorul d emetafore ar merge intr-atat de departe incat sa spuna ca prin acest act, artistul accentueaza has tranziitivitate vietii, si ca nu suntem decat praf in vant, ca din tarana venim si in tarana ne intoarcem, sau chiar ca viata este o mizerie.

Dar eu zic ca nu e asa. De aceasta data, artistul nu propune metafore sau alte meta-intelesuri. Eu cred ca Nicolae s-a decis sa dea glas ambientului sau sai faca acea parte a Bucurestiului sa vorbeasca de la sine, puternic si raspicat. Ce poate fi mai direct decat vocea insasi a pietrelor, caramizilor, prafului si mizeriei, atunci cand vrei sa asculti povestea unui loc? (nu, aceasta nu e o metafora).

Haideti sa lasam metaforele sa se odihneasca acasa pentru moment, si sa ne incredem in ceea ce vedem pentru ca, de aceasta data, ceea ce vedem este ceea ce este, daca mergem in Berceni in seara asta (si ceea ce se va lua pe pantalonii nostri daca mergem pe acolo cand ploua afara).

Probabil v-am obosit destul deja. Ar trebui sa termin aici si acum, dar nu pot face aceasta inainte de a-l mai lauda un pic pe Nicolae Comanescu: omul, artistul, ganditorul de geniu, intruparea celor mai bune calitati ale poporului roman, una dintre cele mai stralucitoare stele din constelatia de barbati si femei de seama care sa fi venit din orasul Pitesti.

Sper sa va placa aceste imagin si v-as ruga sa ganditi la ele in lumina micului meu text. Veti vedea, astfel, ca acest proiect il reprezinta intr-adevar pe Comanescu ca un artist matur, un artist al carui umor si punct clar de vedere asupra vietii atunci cand sunt transpuse in limbajul artei nu au nevoie sa foloseasca marele arsenal de smecherii aflate la dispozitia artistilor contemporani.

Nicolae nu vrea sa ne fraiereasca pentru a ajunge sa credem o mult repetata teorie artistica, sunt sigur de aceasta. Nicolae Comanescu vrea ca si noi sa fim martorii directi ai vietii din acest colt de lume numit Berceni, Sector 4, Bucuresti, Romania.

Imagini: Nicolae Comanescu - Praf 02, 2007

Nici un comentariu | Print This Post | Email This Post