scris de Stefan Tiron

Noi inca traim intr-un roman din categoria lumilor pierdute. Noi inca avem gramezi de turisti culturali care se inghesuie spre monstruozitatile aceastea marete ale unui trecut misterios si tiranic. Un tur ghidat prin Casa Poporului din Bucuresti mimeaza turul prin orasele Maya pierdute in jungla. Este combinatia aia perfecta de splendori apuse, decadenta si ceremonialuri pline de cruzime.
Este povestea unor structuri piramidale niciodata terminate, tot timpul aflate in plin santier, grabnic abandonat din cauza unor amenintarii iminente sau revolte neasteptate. Este povestea rostita de cei care se iau la intrecere cu cei mai buni dintre naratorii de stiinta si arheologie popularizata - cei care exploreaza palatele reconstruite ale unor civilizatii stravechi. Asta este inainte de toate istoria unor experimente de mobilizare in masa pe cit de brutale pe atit de prolifice; este transformarea pe scara larga a peisajului si planificarea unilaterala pe suprafete mari.

Aparent totul face parte din scoala aia de gandire influentata de Koreea de Nord care incearca sa depaseasca orice alta incercare precedenta de a construi structuri urbane imposibile. Astfel, turistul cultural din Europa sau Statele Unite care viziteaza jungla urbana a Bucurestilor plateste tribut unei traditii similare, rezolvandu-si propria incercare, mai blanda dar tot atat de impresionanta, de a cuprinde fizic unificarea si centralizarea puterii. Nu e o intimplare ca Pentagonul si Casa Poporului sint alaturi una de alta in Cartea Guinness a Recordurilor.
Ele inregistreaza aceeasi aplecare inginereasca spre structuri de oras intr-o singura cladire; acele mega constructii gata sa adaposteasca totul. Toate proiectele futuriste, piramidale, de orase pierdute in inaltimi din Asia sau din Occident inregistreaza aceeasi élan spre gigantism. Toate aceste proiecte pun in miscare nevoia de a expansiona si multiplica segmentarea spatiala, aglomerind milioane peste milioane de camere, gata sa fie umplute de continut uman.
In spatele acestor mari proiecte de multiplicare ramine intrebarea utilizarii depline a noilor spatii gata disponibile, a umplerii vidului nou creat. Pina atunci insa, doar potentialul golului fara margini devine forta principala care motiveaza aceste structuri.
Asemenea structuri imense din trecut si prezent sint perfect adaptate functiilor ceremoniale care dau dimensiunii politice si culturale semnificatie pseudo-religioasa. Ele sint locul unor fuziuni in stare de transa, captind nevoia puterii statului de a avea o baza materiala sensibila. In ea, prin coridoarele si camerele repetate, masa se presupune ca a devenit asemanatoare unui bloc, un corp de guvernamint tot atit de megalitic ca si cladirea insasi. Eficienta naturala si unidirectionala a unui plan pentagonal tinde sa unifice actiunea si gindirea intr-un centru de comanda unic. Constiinta de stup a elitei militare fuzioneaza dintr-o singura lovitura arhitectonica. Invers centrul devine tinta si cercurile concentrice atrag ochiul public si toate atacurile premeditate, critice sau de alt tip.
In retrospectiva aproape toate casele poporului si toate marile muzee sint permanent in constructie, gata sa inglobeze resurse noi. Deja din epoca muzeelor coloniale gerate de Sahibi curatori(problema care am incercat sa o aprofundez in 2000-2001 in cadrul unei lucari de licenta avind ca tema cultul eroilor in Imperiul Britanic) constituirea colectiilor urmarea din punct de vedere tactic durata campaniilor si a proiectelor de civilizare. In pelerinajul lui modern, turistul cultural devenit fiinta religioasa se pierde infiorat de tainele culturii labirintice, teleghidat de pliante, sageti si etichete prin expozitii greu de masurat in pasi umani. Marile muzee imperiale sint inlocuite cu muzeele postcoloniale care aduna insemnele prieteniei si darurile diplomatice ale unor aliante intre lideri de popoare. Francofonii, trezorerii, Commonwealth-uri si case de oaspeti; adevarate iatacuri politice unde trebuie sa arati ce ai mai bun si cit de mult te apreziaza restul.
Marile muzee din aceasta lume sint toate niste proiecte irezonabil de promitatoare si impunatoare, citeodata pline de surprize. Ctitorii tiranici se ascund in spatele numarului de sali, camere de primire, suite prezidentiale si mese rotunde. Faimoasa cladire 105 Yu-kyung din Pyongyang trebuia sa devina un hotel de 3000 de camere. Nevoia de turisti, de vizitatori straini si de bani este un motiv mult mai bun pentru construirea structurilor gigantice decat imperativele ideologice. Defapt singura sansa a acestor regime maniace este sa profite de propriul lor statut de parc de distractii intr-o lume libera. O lume libera aflata si ea in cautarea alteritatii totalitare pe care acum nu si-o mai poate permite.
Munca comunala implica de multe ori cantitati uriase de materiale, energie si bani. Ele atrag atentia generala departe de toate celelalte preocupari. Ele actioneaza ca niste exemple pozitive sau negative – care par sa fie puse tot timpul in slujba unor scopuri educative. Este fie – o faci sau nu faci – ca tot o sa sfirsesti omorit de propria populatie, suporteri, sclavi, competitori.
Sau devin niste exemple numai bune de munca comunitara transformate in locuri de pelerinaj care sa stimuleze mindria nationala. Barajele, de exemplu, au avut acest statut unic de opere ingineresti comunitare botezate cu numele unor presedinti americani si vizitate de multimile pline de admiratie fata de mecanismele democratice care indiguie energiile anarhice ale tinerei natiuni rebele.
Aventurierului turist plecat in calatorie sa descopere ramasitele piramidale pierdute ale unor mutanti est-europeni de comunism extrem este personajul central al acestor naratiuni apropiate de noi. Lumile pierdute sint tot timpul gata sa se expuna privirilor vizitatorului. Ele sint locurile de expozitie ultime unde poti vedea culturi vii actuale supravietuind printre ramasitele uriase si scufundate ale unui trecut insuportabil. Traim intr-o lume unde totul este folosit cu grija, o lume unde singeroasele si fastuoasele altare ceremoniale ale oraselor-state mayase servesc pe post de atractii turistice. Neincetatele batalii din vremurile stravechi intre Calakmul si Mutul, certurile si intriga politicii locale este tradusa prin cuvintele povestitorilor moderni in epopeeile culturale ale superputerilor globale.
Viziunea unor lumi pierdute si iarasi regasite este si ea bintuita de structuri imense; case ale placerii abandonate si lipsite de incarcatura lor umana. Masina Timpului ne dezvaluie, ascunse in desisul junglei, aceleasi camere goale si maiestoase, lipsite de ramasitele oamenilor.
Muzeele din intreaga lume sint inebunite sa atraga si sa-si populeze cavernele interne intrand pe fata in competitie cu paradisuri insulare fiscale si sexuale – care sint tot atitea planuri de aventurieri gata de pensionare.
Ca sa umpli hale monumentale ai nevoie de publicul perfect. O masa supusa de viitori copii veseli, oameni cu pofte de prescolari, gata sa primeasca tot ce e nou. Toate muzeele spera sa gaseasca o noua speta de Eloi doritori, niste vizitatori infantili impinsi de nume mari si de ultima moda culturala in adancurile spatiilor de expunere, racoroase si linistitoare de la atita aer conditionat. In lumea torida a efectului de sera, muzeele de arta contemporana ofera protectie in fata climatului actual. Ele vorbesc despre spatii la discretie si estetici la discretie, despre intorsaturi neasteptate si idiosincrazii curatoriale. Intr-o lume a Eloi-ilor cartile se fac pulbere si in urma ramine doar puterea imaginilor si a sunetelor. Dialogurile prelungite par inutile atunci cind nimeni nu mai pune nici o intrebare. Acesta este un vizitator de muzee, tot atit de fragil ca un Eloi, care trebuie protejat prin intermediul unor tururi ghidate si prin restrictii de virsta.
Casa Poporului/Palatul Parlamentului este deja pe harta de atractii turistice de la Lonely Planet. Asemenea atractii se alatura unui tip de fauna gigantica pierduta, tipica pentru ecosistemele insulare. Diferentele extreme de marime satisfac simtul nostru special pentru enormitati fizice. Ne apropiem de intrebarea de ce mediul insular(geografic si ideologic) naste giganti(si citeodata pitici)? Multi tineri biologi au venit cu raspunsuri la chestiunea gigantismului/nanismului insular in ultimii 50 de ani.

De la lucrarea lui J. Bristol Foster (1964) ‘legea insulei’ – generalizarea facuta de Foster despre rozatoarele care tindeau spre gigantism si carnivorele si erbivorele mari precum mamutii care se micsorau – a fost adaugita. Alt studiu(1978, Ted J. Case) s-a concentrat mai mult pe exceptiile de la regula, ca atare dimensiunea corpului creste numai pina la punctul in care se loveste de alti factori, de exemplu abilitatea animalului de a zbura sau de a sapa gauri. Mai interesant poate, mamutii pitici, parte din fauna endemica a insulelor, par sa reziste mai bine in fata extinctiei decit rudele lor continentale. In ambele cazuri, la Eloii umanoizi ai viitorului distopic imaginat de H. G. Wells sau ramasitele fosile ale mamutilor pitici din trecut, atrofierea pare sa deranjeze linia imbunatatirilor si promisiunea evolutiva a unor specimene mai mari si mai vorace.
Naratiunile cu civilizatii pierdute afirma ca defapt cladirile care devin din ce in ce mai mari au un efect de anihilare, distrugind si distorsionind clasele conducatoare; hipertrofierea monumentala da nastere atrofierii fizice. Izolarea si efortul urias depus in final este ultima picatura dintr-o istorie de initiative autodestructive. Corpurile imense sint produse finale intr-o directie care nu duce nicaieri.
Singura directie pentru scheletele uriase ale unor orase pierdute si scufundate arata spre extinctie. Crapaturile si interstitiile acelor oase de mamut ofera un adapost temporar in fata presiunii exercitate de canalul evolutiv de crestere si expandare trupeasca. Repopularea trebuie sa fie intotdeuna partiala si nelinistitoare pentru privitor.
Lumile pierdute sint pline de intrebari care cauta raspuns, iar semnalele de ajutor de multe ori sint semnale de avertisment.

Nici un comentariu | Print This Post | Email This Post